Tuesday, May 10, 2011

Inflaţie vs. şomaj. Care este răul mai mare?

   Inflatia este un dezechilibru care afecteaza, in proportii diferite, toate economiile nationale. Aceasta poate fi sesizata prin doua tendinte majore si anume: cresterea generalizata a preturilor si scaderea puterii de cumparare a banilor. Se considera ca inflatia este o stare caracterizata prin cresterea permanenta mai rapida a volumului puterii de cumparare fata de volumul bunurilor si serviciilor, astfel incat din aceasta rezulta cresterea veniturilor si preturilor in timp ce valoarea banilor scade.

Masurarea inflatiei se realizeaza cel mai des cu ajutorul indicelui general al preturilor (indicele sintetic al preturilor), care exprima in linii generale cresterea preturilor ca fenomen de ansamblu care afecteaza economia, si raportul dintre masa monetara si nivelul preturilor, ce arata cate bunuri si servicii se pot cumpara cu cantitatea de bani existenta in economie, la un nivel dat al preturilor, adica scaderea de cumparare a banilor.
John Kenneth Galbraith apreciaza in lucrarea “Stiinta economica si interesul public”, ca problema inflatiei a fost privita ca un produs secundar al actiunii impotriva instabilitatii descendente, existand intotdeauna pericolul ca sprijinul acordat economiei sa intreaca masura ( sa determine o cerere mai mare sau sa stimuleze o cheltuiala mai mare decat putea sa acopere sistemul economic la preturile curente).
In lucrarea “Societatea perfecta” Galbraith vorbeste despre problema legaturii stranse dintre fenomenul inflatiei si cel as somajului in capitolul “Inflatie”. Acest raport invers proportional are ca rezultat dimunuarea inflatiei printr-o relativa stabilire a preturilor insotita de somaj. Asadar, somajul devine un simplu instrument de stabilizare a preturilor si de evitare a inflatiei, considerata a fi principala amenintare pentru o economie performanta, dar si pentru ce cu venituri fixe.
Milton Friedman, in “Liber sa alegi. Un punct de vedere personal”, evidentiaza faptul ca o economie nu poate functiona normal atata timp cat va fi comandata si controlata de la centru. Un capitol interesant al acestei lucrari este cel referitor la inflatie in care vorbeste despre efectele pe care le are fenomenul inflationist si masurile care trebuiesc luate pentru combaterea acestuia, dar mai alespre de modul de comparatie  prin care acesta face referire la comportamentul  si efectele secundare dureroase ce nu pot fi evitate. Insa, informatia cea mai importanta este  principiul politicii monetare, si anume reducerea cresterii rapide a masei monetare pentru diminuarea inflatiei.
Henry Hazlitt, in lucrarea sa “Economia intr-o lectie” subliniaza faptul ca mirajul inflatiei este datorat asocierii dintre bani si bogatie. Concluzia eronata este ca daca guvernul ar hotari sa tipareasca mai multi bani si sa-I distribuie populatiei lumea ar fi mai bogata. Dar orice crestere substantiala a cantitatii de bani reduce  puterea de cumparare a banilor si duce la o crestere a preturilor. De fapt, inflatia modifica relatia dintre preturi si costuri si cea mai importanta modificare pe care ar trebui sa o determine este cresterea preturilor bunurilor in conformitate cu salariile.
Ludwig von Mises, in “Capitalismul si dusmanii sai”, analizeaza inflatia  ca fiind o alta problema economica. Aceasta apare atunci cand, in urma unui spor al cantitatii de bani emise de guvern, puterea de cumparare a unitatii monetare scade si, implicit scade si cantitatea de bunuri ce pot fi achizitionate in schimbul acestea. Mises accentueaza faptul ca deseori lumea intelege gresit acest fenomen, atribuindu-l cresterii preturilor si nu cresterii cantitatii de bani. De asemenea, el adauga ca inflatia nu este consecinta modului de cheltuire a banilor de catre guvern, ci a caii pe care ii obtine. Daca guvernul ar mari taxele, contribuabilii ar avea cheltuieli mai putine, iar preturile ar ramane la fel. Dar daca acesta ar tipari bani, atunci ar aparea inflatia, ca urmare a scaderii puterii de cumparare a acestora.
Evolutia inflatiei este influentata de relatia dintre dinamica cererii globale si cea a ofertei globale. Ca regula, rata inflatiei creste mai lent decat masa monetara pentru ca o parte din sporul de masa monetara ajunge la producatori, iar oferta are o elasticitate mai mica decat cea cererii.
            Biroul International al Muncii (B.I.T.) considera ca somerul poate fi definit ca acea persoana care: este lipsita de munca, este apta de munca, cauta loc de munca remunerat si este disponibila sa inceapa lucrul imediat (in 15 zile).
Somajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte:
a.Nivelul somajului care se determina in functie de doi indicatori, si anume: masa somajului (populatia activa disponibila, forta de munca nonocupata) si rata somajului.
b.Intensitatea somajului in  functie de care se poate distinge: somajul total, somajul partial, somajul deghizat.
c.Durata somajului din momentul  pierderii locului de munca pana la reluarea activitatii
d.Structura somajului sau componentele se formeaza prin clasificarea somerilor dupa diferite criterii: nivelul calificarii, domeniul in care au lucrat, categoria socio- profesionala careia ii apartin, sex, categorii de varsta etc


Dilema inflatie-somaj. Curba Philips
Cercetatorul neozeelandez A. Philips a evidentiat, pe baza unei cercetari minutioase, relatia intre rata de crestere a salariilor nominale si rata somajului. El a ajuns la concluzia ca cele doua se afla in relatie negativa. Cand rata somajului este ridicata, revendicarile salariale ale sindicatelor si angajatilor sunt reduse si invers. Relatia stransa dintre inflatie si somaj este ilustrata si de modelul curbei lui  Phillips, in a carei istorie se pot distinge trei etape:
a. Prima etapa reprezinta formularea notiunii respective de catre Phillips si Lipsey, pornind de la presupunerea ca intre rata inflatiei si rata somajului exista o relatie stabila, invers proportionala, deci reducerea somajului se poate face numai cu pretul unui nivel mai ridicat al ratei inflatiei sau, altfel spus, niveluri mai mari ale productiei nationale (venit national) sunt asociate cu niveluri mai ridicate de preturi şi cu o rata redusa a somajului.
b. A doua etapa a fost dominata de “teza ratei naturale a somajului” (propusa de Milton Friedman şi Eduard Phelps) care demonstreaza diferenta dintre curba lui Phillips pe termen scurt şi pe termen lung. Curba lui Phillips pe termen scurt reprezinta o relatie negativa intre rata inflatiei si rata somajului, asteptarile inflationiste ramanand constante; curba lui Phillips pe termen lung se prezinta sub forma unei drepte verticale corespunzatoare unei anumite rate a somajului, denumita rata naturala a somajului. Rata naturala a somajului poate corespunde
oricarei valori a ratei inflatiei, cu conditia ca aceasta sa fi fost pe deplin anticipata
c. A treia etapa din istoricul curbei lui Phillips este reprezentata de critica şcolii asteptarilor rationale. Un grup de teoreticieni (Lucas, Sargent si Walace) au combatut ipoteza ratei naturale a somajului, argumentand ca nu este consecventa principiului asteptarilor ajustabile. Daca ipoteza RN afirma ca există o curba a lui Phillips pe termen scurt atat timp cat inflatia nu este complet anticipata, scoala asteptarilor rationale, in schimb, neaga faptul ca relaţia existentă între partea neanticipată a ratei inflaţiei şi rata somajului ar putea fi exploatata de o politica economica sistematica. Deci, se poate spune ca, pentru adeptii asteptarilor rationale, nu exista o curba a lui Phillips pe termen scurt. In acest context, trebuie mentionat faptul ca exista o legatura intre curba lui Phillips particularizata de catre Friedman si curba lui Phillips originala. Aceasta legatura este facuta de legea lui Okun care isi are importanta ei in contextul analizei corelatiei dintre inflatie si somaj, respectiv crestere economica, in urmatoarea insiruire logica: daca atunci cand PIB creste, somajul scade, iar cand somajul scade, inflatia creste, inseamna ca intre PIB si inflatie exista o relatie pozitiva.


In functie de modificarea inflatiei se modifica si viata oamenilor. Cand preturile sunt stabile  oamenii au locuri de munca sigure, isi pot calcula mai usor datoriile pe care le au de platit  si le raman bani chiar si pentru vacanta, bancile au dobanzi mai mici pentru ca au siguranta ca imprumuturile vor fi rambursate. Viitorul tinerilor arata mult mai bine deoarece acestia dupa terminarea studiilor vor avea locuri de munca bine platite.
Inflatia ridicata reduce valoarea datoriilor, dar salariile nu tin pasul cu scumpirile si astfel familiile trebuie sa renunte la alte bunuri pentru strictul necesar. Se fac tot mai multe manifestatii pentru cresterea salariilor. Studentii sunt foarte afectati pentru ca nu au bani sa isi cumpere carti, caiete,  majoritatea se angajeaza ca sa iti cumpere ceea ce le trebuie.
Cand este hiperinflatie, salariile oamenilor valoreaza din ce in ce mai putin cu fiecare luna si din ce in ce mai multi oameni raman fara locuri de munca. Multe intreprinderi dau faliment, ceea duce la somaj in masa. In opinia mea rata inflatiei este mult mai importanta decat rata somajului, deoarece prima o genereaza pe a doua.